Nonsense.

Kazuya Akimoto - Reptile Woman. [noiembrie 2007 in cadrul expozitiei de la New York "Good art repeats itself"]

Timp

Intram intr-o rotire violenta a lumilor si oriunde pasesti, ceva se clatina: barca spre tine, trenul spre casa, graul in vant, mainile de ajutor. Imi imaginez cum planez deasupra campurilor aurii si las vantul sa ma duca unde stie. Ma bat cu ploile doar ca sa stramb apoi din nas ca nu-mi convine destinatia. Asa ploi nesigure si decizii grabite, nu vezi decat daca orbesti voluntar cativa ani si te uiti prin ochii lor mijiti si rautaciosi.

Spatiu

Sunt ultimul copac ramas suspendat pe o stanca abrupta. Am radacini puternice si Soarele e de treaba aici sus.

Spatiu:
Eram la cateva ore de corpul tau, la orizontala. Iti auzeam inima ca pe o toba orientala care isi pierde ritmul in zgomotul de strada si nu mai spune nimic. 
Vorbesti cu cuvinte si nu te aud.
Inainte ti le sugrumam constient cu dintii  si se transformau in cea mai sincera forma de comunicare, sunete involuntare pornite din vene... gemete, abtineri, rarairi, sasairi, rasete demente, colorate.

Actiune:

E tarziu. 
Vantul agita obloanele astea grele din lemn, le tranteste in geam si scartaie in timpan. De-a dreptul enervant pentru somnul profund pe care mi-l doresc de-atata amar de vreme. Inchid ochii si in sfarsit vad. Brazi de patru etaje care-mi intra pe fereastra, negreala de pe calorifer, panza densa dintre frunzele trandafirului japonez, acvariul gol, cuiburi parasite de randunica. Rem-ul ma trimite mecanic pe strada Plopilor, spre spatiul in care mi-am lasat cea mai mare parte din energia copilareasca. Probabil e modul subconstientului de a-mi demonstra inca o data ca nimic nu se pierde si ca totul se transforma.
Cunosc apartamentul asta mai bine decat oricare colt al sufletului meu, s-a conservat in mintea mea mai veritabil decat prima ciocolata si uneori, in singuratatea noptii, ma trezeste ticaitul metalic al ceasului, zestrea bunicii din anii 50. Un real supravietuitor care nu si-a schimbat locul de saizeci de ani. Deschid ochii buimaca,  ceasul e la kilometrii departare si totusi inca il aud ca prin vis..
Fiecare detaliu vizual din acel spatiu ma emotioneaza uneori pana la lacrimi, dar nu intelegeti gresit. Nu-mi lipseste, chiar deloc. Simt doar ca eternitatea sufletului meu incepe de acolo, intr-o lume magica care imi oferea o vedere de 360 de grade : Dunarea, calea ferata, podul Anghel Saligny, centrul modern al orasului, mahalaua, cimitirul, scoala, orfelinatul, dealul Sofiei.. Asa ma vad in noapte, un copil tembel, cocotat in varful lumii sale, protejat de copaci inalti si pasari cantatoare. Despre acest copil va voi spune mai mult in paginile urmatoare, voi scrie pana ce totul o sa prinda sens pentru tine, pana ce mintea se va deschide iar fluxul de emotie te va face sa traiesti pe bune. Pana la final si poate, in continuare.

A naibii emotie, cea emisa din porii tai spre pielea mea, diamant, mosc, margaritare. Si vreau acum, in final de soare si lumina oribitoare, sa te suprim si sa te biciuiesc pana ramane din tine doar sira spinarii, fix ce cauti acum in tine sa gasesti. Scriu fara sa ma opresc si realizez exact unde este punctul meu in spatiu, alearga prin oras pe tocuri. Si stiu ca o sa ma adun intr-o linie imensa de puncte pana ce o sa ma vezi de-a lungul orizontului, corp de femeie-intins-cheia Sol. Am sa te orbesc atat de tare cu inocenta, incat iti voi arde genele si-ti voi intra ascutit pe retina, pana ce voi crea: explozie, valuri, diamant zdrobit, puls accelerat si inima surda .. care incepe a bate frenetic: LA-U-RA.